Calendarul Ortodox şi Pascalia

În întreaga creştinătate şi îndeosebi în cea ortodoxă, Paştile sau Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare, “a Sâmbetelor împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare a sărbătorilor” (Penticostar, irmosul cântării a 8-a din Canonul Paştilor). Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Paştile foarte solemn.

În biserici se întrerupe citirea psaltirii şi totul se cântă. Cântările acestei sărbători exprimă bucuria adusă de slăvita Înviere a lui Hristos şi biruinţa Lui asupra morţii, răscumpărarea noastră prin El. Învierea Domnului din morţi este inima, centrul creştinismului. Fiind o sărbătoare atât de mare şi luminată, ea a fost sărbătorită încă din timpul sfinţilor apostoli.

Cu evenimentul Învierii apostolii au început propovăduirea lor (Fapte, 2, 22-24; 3, 12-26; 4, 10-12). Moartea, Învierea Mântuitorului sunt temelia de pe care apostolul Pavel ne explică dogmele credinţei noastre şi nădejdea noastră (I Corinteni, 15). Despre sărbătorirea Paştilor ne spune acelaşi apostol: “Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă, precum şi sunteţi fără aluat: căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi. De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului.” (I Corinteni, 5, 7-8). Despre serbarea Sf. Paşti la primii creştini găsim mărturii şi în Constituţiile Apostolice (cartea V, cap. 17-19; şi cartea VIII, cap. 33 ) .

În ceea ce priveşte data serbării Paştilor, în Biserica Veche au existat diferenţe, mai ales în secolul II. Aceste diferenţe au dus la mari dispute între reprezentanţii diferitor pract ici. Înainte de a descrie aceste dispute ne vom referi la etimologia cuvântului “Paşti” . Cuvântul Paşti e de origine ebraică (provine de la cuvântul Pesah – trecere sau passah – a trece). Evreii numeau “Paşti” ( Pascha ) sau sărbătoarea azimilor, cea mai importantă sărbătoare a lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia egipteană (Ieşire, 12, 3-27; Levitic., 23, 5-8; Deuteronom, 16, 2-6). Deci Pascha însemna trecerea din robie la libertate. Această sărbătoare la ei se prăznuia în ziua a 14-a a lunii întâi (Ieşire, 12, 2, 5-6, 8-11, 14; 13, 2-4; Levitic., 23, 5-6, 10-11; Numerii, 28, 16-17; Deuteronom, 16, 1-6) 54 şi era atât de însemnată chiar şi pentru păgâni, încât intrase în obicei de Paşti să fie eliberat un întemniţat după voia poporului (Matei, 27,15). Deci potrivit legii Vechiului Testament, Paştile trebuia săvârşit în noaptea de 14 spre 15 Aviv, în oricare zi nu s-ar fi întâmplat această dată după calculul evreiesc.

La baza calendarului evreiesc stă anul, format din 12 luni calendaristice, durata fiecăreia fiind de 29,5 zile, ceea ce formează anul de 354 de zile (29,5 x 12) 55 . Şi dacă într-un an solar (cu durata aproximativă de 365,25 zile) 1 Nisan cădea la 14 martie, atunci în următorul an, această dată trebuia să cadă cu 11 zile mai devreme (365,25 – 354), iar în al 3-lea an cu 22 de zile mai devreme de data noastră de 14 martie. Astfel faptul că data de 14 Aviv a calendarului evreiesc, nu corespunde întotdeauna cu aceeaşi dată invariabilă dintr-o oarecare lună de-a noastră, ne demonstrează că ziua Paştelui iudaic trebuia sărbătorită nici mai devreme nici mai târziu de luna plină, sau de pe data de 14 spre 15 a primei luni de echinocţiu. Sub denumirea de luna lui Aviv sau Nisan , la vechii evrei se subînţelegea perioada anului, când avea loc prima mişcare de rotaţie a lunii.

Luna Aviv n-avea o durată stabilă în an, spre deosebire de luna martie a noastră. Între celelalte luni ale anului, luna Aviv , după Sfânta Scriptură este “luna spicelor” (Ieşire, 23, 15-16), şi fiecare evreu la Paşte era obligat să aducă Domnului “cel dintâi snop al secerişului său” . (Leviticul, 23, 11; Deuteronom, 16, 17). Cu alte cuvinte în luna Aviv avea loc acea mişcare a lunii, în care în Palestina se cocea grâul cel mai timpuriu, ceea ce şi se întâmpla aproape de echinocţiul de primăvară. Această împrejurare le-a permis unor iudei din vechime, precum şi unor învăţaţi rabini (Aristodul, Filon, Muzii) să afirme, că “Paştile trebuie să-l săvârşească toţi după echinocţiul de primăvară în prima jumătate a lunii” 56 , însă această afirmaţie n-are temei, deoarece cuvintele “echinocţiu” (aequinoctium, ίσμερία 57 ) şi “primăvară” nici nu sunt în Vechiul Testament.

Din punct de vedere geografic Palestina este situată în zona unde anul are numai două anotimpuri: vară ( kaiiţ ) şi iarnă ( horef ) şi de aceea în limba ebraică veche nici nu sunt cuvinte ce ar exprima noţiunea de “primăvară” 58 , dar timpul sărbătoririi Paştelui Biblia îl determină neschimbat prin cuvintele: “în luna Aviv” (Ieşire, 13, 4; 23, 15; Deuteronom, 16, 1). Din Sfânta Scriptură (Leviticul, 23, 10-16; Deuteronom, 16, 9 ) reiese că “în ziua a doua după întâi a sărbătorii” , adică pe 16 Nisan evreii trebuiau să aducă Domnului omerul “snopul legănat” – primul snop de orz secerat şi din această zi se permitea de a mânca din boabele proaspete şi se începea secerişul.

Era imposibil de a considera pascală, adică Aviv, acea lună, în care la luna plină nu era copt orzul în împejurimile Ierusalimului, sau dacă ploile puternice stricau drumurile şi podurile, încât era dificil pentru credincioşi de a veni la Ierusalim şi astfel se ajungea până la manipularea cu calendarul prin introducerea unor luni adăugătoare (de exemplu: primul adar …) 59 . Până la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. iudeii, probabil, nu doreau să ştie despre nici un fel de cicluri lunare şi introduceau adarul lor când găseau ei de cuviinţă 60 .

Prin secolul II d. Hr. iudeii au început să se folosească de ciclul de 8 ani ( οκταετηρίδα ), însă era inexact şi inutilizabil pentru calendarul iulian. Acest ciclu a fost întrebuinţat până în anii 20 ai secolului al III-lea, după aceea, iudeii au introdus ciclul de 19 ani ( έννεακαιδεκαετηρίς ), care a stat la baza calendarului iudaic contemporan – acesta fiind din punct de vedere astronomic “o operă superbă, încât până în prezent zilele lunilor iudaice coincid minunat de aproape cu fazele lunii” 61 .

Practica creştină în ceea ce priveşte sărbătorirea Paştelui, întemeiată pe baza instituirilor Vechiului Testament, s-a dezvoltat desinestătător în legătură cu evenimentele sfinte din Noul Testament şi cu hotărârile soborniceşti. Pentru conştiinţa creştină esenţa Paştelui creştin nu cerea condiţia de a aştepta coacerea orzului şi grija sosirii credincioşilor la Ierusalim şi deci era nepotrivit de a stabili ziua Paştelui în dependenţă de o asemenea practică iudaică. Iisus Hristos a săvârşit Paştile evreilor înainte de Patimile Sale în timpul Cinei de taină (Luca, 22, 8-16), întemeind atunci şi taina Sfintei Euharistii (Matei, 26, 26-28; Luca, 22,19).

Termenul iudaic de Paşti a trecut în vocabularul creştin, pentru că moartea, învierea Domnului, evenimente ce alcătuiesc Paştile creştinilor, au ca motiv şi sens aceeaşi “trecere” , numai că la evrei era trecerea prin Marea Roşie la libertate, în pământul făgăduit, izbăvirea din robia egipteană, la creştini însă, era trecerea de la moarte la viaţă, izbăvirea din robia păcatului, a blestemului şi a morţii, biruinţa Mântuitorului asupra iadului.

Paştile este cea mai veche sărbătoare creştină, împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor ce amintea de Învierea Domnului. La început numirea de Paşti a fost aplicată de primii creştini comemorării anuale a Cinei cele de taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisan sau în Joia dinaintea Duminicii Învierii şi consta dintr-o masă rituală, care amintea Cina şi se săvârşea Sfânta Euharistie.

La primii creştini, recrutaţi dintre evrei, această Cină substituia vechea masă pascală evreiască din seara zilei de 14 Nisan, masă care, la început purta denumirea de “Paşti” în sens direct. Şi precum la evrei această numire s-a aplicat mai târziu la întreaga sărbătoare a azimilor, care ţinea şapte zile (14 Nisan – 21 Nisan), tot aşa la creştini ea a trecut de la comemorarea Sfintei Cine, la aceea a morţii şi învierii Domnului. Astfel comemorarea anuală a Cinei cele de taină stă la originea sărbătorii creştine a Paştilor 62 . Primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a Cinei şi a Patimilor Domnului, iar aceasta, precum şi legătura Paştelui creştin cu cel al evreilor, au dus la mari diferenţe regionale în Biserica Veche în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi. Creştinii din părţile Siriei şi ale Asiei Mici comemorau întâi moartea Domnului (Paştile Crucii) la 14 Nisan, apoi sebau Învierea (Paştile Învierii) la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste date. Adepţii acestei practici se numeau quatrodecimani ( τέσσαρες κέ δεκάτιτε ), fiindcă serbau Paştile odată cu iudeii.

Trebuie de menţionat că 14 Nisan nici la iudei nu era sărbătoare ca atare, ci numai pesah , Vinerea Paştilor ( παρασκευή του πάσχα ) (Ioan, 19, 14) – adică ajunul Paştilor, iar sărbătoarea Paştilor se începea în noaptea spre 15 Nisan. Alţi iudaizanţi mai moderaţi (de prin părţile Antiohiei) serbau Paştile duminica, dar legau atât de mult data Paştelui creştin de a celui iudaic, încât aveau grijă ca acea duminică să cadă în timpul săptămânii azimilor iudaice, chiar când aceasta cădea înainte de echinocţiul de primăvară.

De aceea ei erau numiţi protopashiţi ( προτοπασχίτε ), adică cei ce serbau Paştile mai înainte de data reglementară. Creştinii “din toată lumea” 63 (majoritatea din părţile Apusului, din Egipt, Grecia şi Palestina) sărbătoreau Paştile în aceeaşi zi din săptămână în care a murit şi a înviat Domnul. Adică ei comemorau moartea Domnului în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, numind-o “Paştile Crucii” (Πάσχα Σταυρώσιμον), iar Învierea în Duminica următoare, care cădea după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocţiului de primăvară, duminică, pe care o numeau “Paştile Învierii” (Πάσχα ’Αναστάσιμον). Aceştia priveau Paştile Crucii ca zi de tristeţe şi îl petreceau cu post şi întristare, prelungind postul până în ziua Învierii 64 . Aceste practici au dat naştere la dispute şi controverse serioase între adepţii lor, dispute, care aveau să ajungă până la schisme între unele Biserici 65 . În unele Biserici Paştile se sărbătorea după dată, şi evident nu coincidea întotdeauna cu duminica, ziua săptămânală a sărbătoririi învierii, în altele, dimpotrivă, după zile, care putea cădea în cursul săptămânii. Şi bisericile din Asia Mică şi cele din Apus găseau îndreptăţire la sărbătorirea Paştelui în tradiţie.

Bisericile din Asia Mică se refereau la aceea, că ei sărbătoresc Paştile împreună cu evreii după predania sfinţilor apostoli Filip şi Ioan; bisericile care sărbătoreau Paştile după 14 Nisan, spre exemplu Biserica Romei, invocau tradiţia apostolului Pavel. În veacul I şi aproape pe întreg parcursul veacului II n-au fost controverse privitor la timpul serbării Paştelui şi toate Bisericile erau în pace şi comuniune între ele.

Diferenţa dintre practica romană şi cea asiatică era veche şi se discutase nu o dată. În anul 155 referitor la această diferenţă a fost o discuţie, dar n-a fost o dispută, între sfântul Policarp, episcopul Smirnei şi Anicet, episcopul Romei. Ei n-au ajuns la o înţelegere, dar au rămas în pace şi comuniune euharistică, păstrând fiecare practica sa 66 . În 167 a avut loc o dispută referitoare la Paşti în Laodiceea (în Frigia). Episcopul Meliton de Sardes (Lidia) publică o scrisoare în care apără obiceiul bisericilor din Asia Mică. La aceasta răspunde Victor I, papa Romei (189-199), ameninţând cu excomunicarea pe cei ce nu acceptă obiceiul apusean 67 . Despre această dispută au scris Clement Alexandrinul, Ipolit Romanul, ş. a. Ei sunt de părerea că Hristos înainte de Patima Sa, pe 13 Nisan a săvârşit ultima cină, iar pe 14 Nisan a fost răstignit. Adepţii practicii asiatice susţineau, că Hristos a pătimit pe 15 Nisan, iar pe 14 Nisan a săvârşit Paştile, “deaceea se cuvine şi noi să facem cum Hristos a făcut” 68 .

Între anii 190-192 a avut loc a treia şi cea mai importantă dispută. Deoarece bisericile din Asia Mică susţineau că se cuvine a sărbători Paştile numai pe 14 Nisan, episcopul Romei Victor, s- a adresat episcopilor din Asia Mică cu cerinţa de a se uni cu practica romană. În documentul papal Libellus Synodicus s-a păstrat informaţia, că vechiul Sinod de la Roma (sfârşitul secolului II d. Hr.) “a interzis de a sărbători după obiceiul iudeilor sfântul şi tainicul Paşte în a paisprezecea zi a lunii, ci numai în marea şi dătătoarea de viaţă duminică” 69 .

La iniţiativa papei Victor I au fost convocate în mai multe locuri sinoade şi toate s-au pronunţat pentru practica romană, cu excepţia sinodului din Efes (192), care l-a însărcinat pe episcopul Efesului Policrat să apere practica asiatică 70 . Policrat “având 65 de ani întru Domnul” , “citind toată Sfânta Scriptură” de “ameninţările” episcopului Victor “nu s-a speriat” şi în epistola adresată episcopului Victor şi Bisericii de la Roma, el s-a pronunţat ferm pentru ritualul asiatic, respingând ameninţarea şi declarând că cei din Asia păstrează tradiţia apostolică 71 . Episcopul Victor a răspuns după cum se vede printr-o formală caterisire. Dar mulţi episcopi n-au fost de acord cu acest pas al episcopului Victor 72 . În această dispută intervine cu succes Irineu, episcopul Lyonului, ucenicul lui Policrat. Pronunţându-se pentru obiceiul apusean îl roagă însă pe papa Victor să nu tulbure pacea Bisericii. Cuvântul autoritar al lui Irineu a potolit spiritele şi s-a restabilit pacea, fiecare păstrându-şi obiceiul său 73 .

Diferenţa dintre bisericile din Asia Mică şi celelalte, din care cauză şi se ducea disputa se referea ca atare la: 1. Ziua sărbătoririi Paştelui. Creştinii din Asia Mică săvârşeau Paştile în a 14-a zi a primei luni de primăvară, indiferent în ce zi a săptămânii n-ar fi căzut. Celelalte biserici sărbătorea u Paştile în exclusivitate în zi de duminică. 2. Postul dinainte de Paşti, după sfântul Irineu, în diferite biserici era de durată diferită (42 de ore, o zi, două şi mai multe) 74 . 3. Se poate de presupus şi deosebirea în însuşi tonul sărbătoririi. Creştinii apuseni ţineau post aspru înainte de Paşti (vineri şi sâmbătă), apoi priveghere (sâmbătă spre duminică) şi după miezul nopţii sărbătoreau Învierea Domnului, ce se deschidea solemn cu Euharistia. Creştinii asiatici pe 14 Nisan posteau, iar în seara aceleiaşi zile săvârşeau Paştile şi Euharistia. Cu această singură zi Paştile lor şi se termina. Sărbătorirea tuturor bisericilor, cu excepţia celor din Asia Mică evidenţia următorul moment istoric: nu era vorba despre sărbătorirea unui singur moment din istoria evanghelică.

Nici instituirea tainei Sfintei Euharistii, nici patimile, nici moartea şi nici învierea lui Hristos în parte, ci toate aceste evenimente în sinteză înţelese dogmatic ca un fact unic al Răscumpărării prin pătimire constituia obiectul prăznuirii. Aceasta era o sărbătoare a bucuriei mântuirii, tonul acestei bucurii era solemn şi serios. Deci toţi afirmau că Hristos a înviat, dar când anume? Apăruseră trei versiuni: 1. Pe dată necunoscută a lunii martie sau aprilie. 2. Duminică, prima de după lună plină a primei luni de primăvară. 3. Pe data de 16 Nisan. Pentru creştinii ce nu proveneau dintre iudei era firesc să primească prima versie-dată pentru sărbătorire.

Pentru omul de origine greacă sau latină era nefiresc să sărbătorească Învierea Domnului pe 16 Nisan, deoarece anul evreiesc lunar era cunoscut doar evreilor şi apoi 16 Nisan nu coincidea cu sărbătoarea săptămânală a învierii lui Hristos. Astfel creştinii recrutaţi dintre păgâni erau puşi în faţa unei alternative: să sărbătorească învierea lui Hristos la acea dată a lunii romane în care a avut loc acest eveniment, – sau în acea zi a săptămânii, care era închinată (dedicată) acestei amintiri, alegând această săptămână aproximativ: anume aceea, care urma după luna plină a lunii pascale, adică a primei luni de primăvară.

Dar prima dată a rămas şi probabil va rămâne pentru totdeauna pentru istorie necunoscută, cu toate că unele secte au încercat s-o stabilească 75 . Deaceea logic a fost primită a doua versie-dată, adică de a stabili ca Paştile să fie o sărbătoare cu dată variabilă – cu atât mai mult, că prin aceasta sărbătoarea anuală şi cea săptămânală a Învierii nu se despărţeau în sine. Pe de altă parte, pentru creştinii recrutaţi dintre iudei, era firesc să săvârşească sărbătoarea anuală a Învierii la 16 Nisan, având în vedere că această zi cade în timpul atât de însemnat al cercului praznical evreiesc. În lupta pentru problema zilei de sărbătorire a Sf. Paşti s-au confruntat două curente ale vieţii creştine: iudaistic şi antiudaistic.

Poate părea straniu, dar anume bisericile palestiniene în anii 190-192 au fost împotriva ritualului asiatic, considerându-l chiar păgubitor pentru suflet 76 . În perioada de până la Sinoadele Ecumenice în privinţa sărbătoririi Sf. Paşti erau mari divergenţe, dar părinţii Bisericii au avut grijă ca aceste divergenţe să nu servească drept motiv pentru distrugerea unităţii şi păcii bisericeşti. În această epocă putem spune că domina principiul expus de apostolul Pavel în epistola către Coloseni: “Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos.” (Coloseni, 2, 16-17). Disputele pascale au fost oprite de hotărârea I Sinod Ecumenic de la Niceea (325). Acest sinod a încercat să uniformizeze data serbării Paştilor.

Părinţii sinodului au avut de luptat nu atât cu quatrodecimanii, cât cu protopashiţii, care săvârşeau Paştile întotdeauna duminica, dar numaidecât în aceeaşi lună cu iudeii şi deaceea uneori înainte de echinocţiul de primăvară. Reprezentanţii acestei practici trăiau nu în Asia Mică, ci în Siria. La începutul secolului IV problema serbării Paştelui era foarte acută, pentru că neclarităţile, care apăruseră din diferenţa serbării Paştelui, se reflectau neplăcut asupra reputaţiei creştinilor. Deaceea părinţii Sinodului apusean de la Arle (314) au hotărât (can. 1), ca episcopul Romei să scrie hotărâri în ceea ce priveşte timpul serbării Paştelui. Aceeaşi întrebare frământa şi Orientul. Constantin cel Mare era împotriva obiceiului de a serba Paştile după exemplul iudeilor, socotind că iudeii vor spune că creştinii nici cea mai mare sărbătoare a lor n-o pot sărbători fără ei 77 .

El urmărea scopul ca Paştile să fie săvârşit în una şi aceeaşi zi de către toţi creştinii din Apus şi Răsărit 78 . Sinodul de la Niceea a decis, ca Paştile să se sărbătorească conform practicii Bisericii din Alexandria. S -a dat întâietate anume Bisericii din Alexandria în această privinţă, pentru că în Alexandria era dezvoltată ştiinţa, în special astronomia. Alexandria era unul din principalele centre filosofice, religioase, culturale şi ştiinţifice din lume. Din epistola sfântului Leon cel Mare, papa Romei (440-461) din 15 iulie 453 către împăratul Marcian aflăm, că episcopul de Alexandria a fost “împuternicit ca din timp să anunţe bisericile despre ziua Paştelui” 79 .

Dar această împuternicire reieşea din vechiul obicei – indiferent de hotărârile Sinodului în acest sens – ca episcopii de Alexandria să scrie în fiecare an pastorale pascale. Profesorul Academiei Teologice din Sanct-Peterburg Vasilii Vasilievici Bolotov (1845- 1900) menţionează că asemenea pastorale a scris şi Dionisie cel Mare († 265), şi, probabil, nu este el primul, dar de vocea Bisericii din Alexandria ascultau şi celelalte Biserici. Logica înaltă a Pascaliei Alexandrine vorbea de la sine şi episcopii de Alexandria se bucurau de autoritatea de tălmăcitori ai Pascaliei şi de a anunţa nu numai bisericile din Egipt, ci şi pe celelalte despre data viitorului Paşte, dar n-au afirmat niciodată, că au fost împuterniciţi în mod deosebit de Sinodul de la Niceea 80 .

Astfel a fost adoptată practica generală care se reducea la următoarele norme: a) Paştile se va serba numai duminica. b) Această duminică va fi cea mai imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii. Ieşire, 12,27; Levitic., 23, 5-8). c) Când 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paştile iudeilor, dar nici înaintea acestuia. Pentru aceasta s-au alcătuit diferite Pascalii, adică tabele cu data Paştilor pe mai mulţi ani 81 , dar nu toate erau perfecte.

Problema consta într-aceea, că mişcarea lunii trebuia introdusă în calendarul iulian solar, fără a distruge structura lui interioară. Aceasta putea fi înfăptuită folosind numai ciclul lui Meton, amintit mai sus, dar cu o mică, însă importantă îndreptare. Acest ciclu, pe lângă meritele lui, are şi o inexactitate faţă de lună şi mai ales faţă de soare. Întrucât durata veridică a 19 ani iuliani nu este de 6940 de zile ale ciclului lui Meton, ci de 6939,75 zile, atunci în 4 perioade metoniene (adică în 76 de ani iuliani) ciclul lunar de 19 ani va întrece soarele cu o zi.

Pentru a lichida această greşeală, renumitul astronom grec Callipp (330 î. d. Hr.) a propus de a reduce 4 perioade ale lui Meton cu câte o zi, obţinând în perioada de 76 de ani o lună sinodică incompletă (adică nu de 30 de zile, ci de 29). Corelaţia lunaro-solară, la care a ajuns Callipp în urma îndreptării ciclului lui Meton, poate fi formulată astfel: 76 de ani lunari ai lui Callipp = 940 de luni sinodice ale lui Callipp = 27 759 zile = 76 de ani iuliani solari. Principiul fundamental de a sărbători Paştile după echinocţiul de primăvară trebuie privit ca norma neclintită a Pascaliei ortodoxe, întărită la început în Alexandria.

Pascalia Alexandrină consideră Aviv (Nisan) luna, în care luna plină de după echinocţiul de primăvară apare după 21 martie.

Data de 21 martie este recunoscută drept limita pascală nescimbătoare – “tecufat-nisan” 91 – perioada nisană – momentul, de unde se începe anul nou pascal (luna Aviv 92 ), dar nu ca moment al echinocţiului astronomic 93 . În Palestina, Egipt grânele nu se coceau în mediu mai devreme de 21 martie, adică orzul nou nu se cocea înainte de echinocţiu şi din această cauză Paştile putea fi săvârşit numai după echinocţiu, însă nu sunt dovezi şi date pentru a afirma că Paştile trebuie săvârşit neapărat odată cu echinocţiul 94 .

Reieşind din aceste considerente, pascaliştii au determinat luna plină a lunii Aviv, considerând 21 martie – graniţă pascală (lat. terminus pascalis ) sau hotarul invariabil al echinocţiului de primăvară, sau luna plină pascală, adică ziua, după care în duminica apropiată se sărbătoreşte Paştile 95 . Deci echinocţiul de primăvară, prin urmare, este întrebuinţat pentru Pascalie ca termen-hotar, limită, pentru determinarea lunii Aviv (Nisan).

E interesant faptul că pe alexandrini nu-i neliniştea acel caz, când Paştile cădea în ziua, când şi iudeii îşi sărbătoreau Paştile lor. Aceasta se întâmpla atunci, când luna plină pascală alexandrină cădea sâmbăta şi anume pe 14 nisan după calendarul evreiesc. Trebuie să menţionăm, că r eperul principal în vederea determinării zilei Sf. Paşti este anume luna plină şi nu Paştile iudeilor, pentru că moartea Domnului Iisus Hristos şi evenimentele ce au urmat după ea până la momentul Învierii Lui s-au petrecut aproape de luna plină de primăvară. Împrejurarea că această lună plină era şi ziua Paştelui iudeilor, are o importanţă doar simbolică, pentru că Paştile iudaic a fost prototipul jertfei pe cruce a Mântuitorului Hristos, El fiind Paştile nostru adevărat.

Calendarul iulian este opera astronomilor alexandrini. Ş tiind greşeala calendarului iulian şi că momentul echinocţiului variază, astronomii alexandrini s-au folosit genial de această greşeală pentru a acorda anul solar cu anul lunar şi au stabilit totuşi data de 21 martie drept limită a Paştelui pentru întregul Indiction – Marele Indiction – Pascalia pentru 532 de ani, perioada în care Paştile cade în aceleaşi zile şi luni, în care a fost sărbătorit de la început şi pe întreaga durată a Indictului. Dependenţa Paştelui de mişcarea de rotaţie a lunii pune exactitatea Pascaliei într-o oarecare dependenţă de datele astronomiei, dar practica Bisericii, în scopul simplificării determinării zilei Paştelui, a recurs la vechiul ciclu lunar care este egal cu 19 ani ( έννεακαιδεκαετηρίς ).

În decursul acestui ciclu se observă o coincidenţă totală între datele lunilor anului lunar cu cele ale anului iulian. Ciclul de 19 ani prevede de asemenea, că luna plină nu cade niciodată în următoarele 10 zile: 23, 26, 28 şi 31 martie şi 3, 6, 8, 11, 14 şi 16 aprilie dar astronomic aceasta e imposibil… “Aceste inexactităţi sunt prea evidente, – ne spune profesorul V. Bolotov, – pentru a nu înţelege că ele au fost intenţionat admise – pentru simplificarea Pascaliei. Dar dacă ciclul de 19 ani – este un aparat de o exactitate nu prea înaltă,atunci simplitatea lui este incomparabilă! Astfel în acest ciclu totul e simplu şi logic” 96 . Legătura indestructibilă dintre calendarul lunar şi cel iulian este evidenţiată îndeosebi de următorul fenomen specific: ştiind că un ciclu lunar este egal cu 19 ani, iar un ciclu solar este egal cu 28 de ani, să analizăm aceste cifre, multiplicând mai întâi: 19 = 19 x 1 şi 28 = 4 x 7. Ce se întâmplă când le multiplicăm între ele? 19 x 4 = 76, adică perioada de 76 de ani, după a cărei trecere începutul anului lunar coincide exact cu începutul anului iulian. Aşadar, multiplicând 76 cu 7 obţinem 532 (sau 19 x 28 = 532), adică acea perioadă, după a cărei trecere, Paştile iarăşi cade în aceleaşi zile şi luni, în care a fost sărbătorit, după cum au stabilit pascaliştii alexandrini în Marele Indiction 97 . Din 1941 s-a început un nou Indiction, al 15-lea. Prin urmare Paştile din 1941 a căzut pe aceeaşi dată ca şi cel din 1409 – 25 martie / 7 aprilie (cu 532 de ani în urmă), iar cel din 2004 cade pe aceeaşi dată ca şi cel din 1472 – 29 martie / 11 aprilie.

Deci Pascalia Alexandrină este o pascalie periodică. După cum vedem Pascalia Alexandrină nu este calculată exact din punct de vedere astronomic. Ciclul de 19 ani în construcţia sa mărturiseşte că el tinde nu spre exactitatea astronomică, ci spre simplitate. Conform afirmaţiei profesorului V. Bolotov, pascaliştii n-au putut primi din partea astronomiei indicaţii cu adevărat preţioase, şi nu există nici un temei de a fi neliniştiţi, că în prezent adevăratul moment astronomic al echinocţiului rămâne cu mult în urmă de data-limită a Paştelui după ciclul alexandrin. Învinuirile că Pascalia Ortodoxă rămâne în urmă (din acest punct de vedere – I.M. ) de ştiinţă sunt rodul neînţelegerii, pentru că date cu adevărat preţioase referitoare la timpul biblic al sărbătoririi Paştelui poate da numai meteorologia, dar numai atunci, când ea va ajunge la acea treaptă de dezvoltare, când meteorologii vor calcula corect astfel de fenomene ca: a) Sub latitudinea φ = + 56º orzul s-a copt pe acea dată , prin urmare sub latitudinea φ = + 32º, el s-a copt pe cutare dată … b) În anul, de exemplu, 1899 orzul de lângă Ierusalim s-a copt pe cutare dată , în anul 1999, înacelaşi loc el s-a copt pe cutare dată şi, prin urmare, Paştile, conform Bibliei, trebuie sărbătorit pe cutare dată 98 . Iar în prezent ştiinţa, la nivelul ei de dezvoltare, poate privi Pascalia Alexandrină ca operă perfectă, superioară pascaliei gregoriene…

Unii învăţaţi afirmă, că din cauza rămânerii în urmă a calendarului iulian, peste un timp oarecare, de exemplu Naşterea Domnului (25 decembrie / 7 ianuarie) va fi sărbătorită primăvara, sau echinocţiul de primăvară va cădea după stilul vechi foarte devreme – chiar în decembrie 99 . Teologul rus N.N. Glubocovskii (1863-1937) 100 , menţionează, că “aceasta nu are o importanţă esenţială, pentru că şi în prezent acest fenomen astronomic are loc în perioade diferite în emisferele şi meridianele globului pământesc. Astfel, dacă Paştele nu poate fi sărbătorit primăvara în acelaşi timp în ambele emisfere ale pământului, atunci afirmaţia că Paştile ar fi o sărbătoare în exclusivitate de primăvară, n-are sens…” 101 . În prezent în emisfera de sud Naşterea Domnului se sărbătoreşte vara, deoarece acolo lunile decembrie, ianuarie şi februarie sunt luni de vară. Pe globul pământesc întotdeauna undeva este primăvară, dar Paştile iudeilor trebuie sărbătorit atunci, când este primăvară în Ţara Sfântă.

Pe pământ pentru orice echinocţiu se vor găsi locuri, unde el va cădea în sezonul de primăvară, dar Paştile creştinilor se va calcula numai după acel echinocţiu de primăvară, care va fi de primăvară pentru Ţara Sfântă. Deci d ata Paştelui creştin depinde de două fenomene astronomice (naturale). Unul cu dată “fixă”, legat de mişcarea soarelui (echinocţiul de primăvară, care cade întotdeauna după 21 martie / 3 aprilie), iar altul cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii (luna plină de după echinocţiul de primăvară). Aceasta face ca data Paştelui să varieze în fiecare an. Astfel când luna coincide cu echinocţiul (21 martie / 3 aprilie) şi e o zi de sâmbătă Paştile se serbează a doua zi duminică (22 martie / 4 aprilie) – aceasta e data cea mai timpurie a Paştilor. Dacă luna plină a fost înainte de echinocţiu (20 martie / 2 aprilie), atunci se va aştepta acea de după echinocţiu, care va apărea peste 29 de zile, adică la 19aprilie / 2 mai. Şi dacă aceasta cade într-o zi de luni, Paştile va fi serbat în duminica următoare, la 25 aprilie / 8 mai – aceasta e data cea mai târzie a Paştilor. Deci data Paştilor poate varia într-un interval de 35 de zile (duminici), între 22 martie / 4 aprilie – 25 aprilie / 8 mai. În prezent nu există uniformitate în privinţa sărbătorii Sf. Paşti între Apusul şi Răsăritul creştin din cauza “reformei calendaristice gregoriene”.

Îndreptarea calendarului făcută de papa Grigorie XIII la 1582 prin care s-a introdus şi o nouă Pascalie, admisă în Apus şi neacceptată în Răsărit, a produs şi un nou decalaj între Răsărit şi Apus, în ceea ce priveşte serbarea Paştilor. Biserica Romano-Catolică încălcând şi suprimând normele canonice a serbat Paştile în 1805, 1825, 1853, 1854… 1903, 1923, 1927, 1954, 1981 şi în mulţi alţi ani odată cu Paştile iudeilor 102 . La catolici, în virtutea noii Pascalii, nu numai că sunt ani când Paştile cade odată cu iudeii (de exemplu, în 1805, 1825, 1903, 1923, 1927, 1981), dar şi când se săvârşeşte înaintea Paştelui iudaic, cum a fost în 1839, 1840, 1842, 1843, 1845, 1849, 1850, 1856, 1891, 1894, 1921, 1970, 1978 şi în mulţi alţi ani 103 . De exemplu, în 1921 Paştile iudaic a fost pe 10 aprilie, Paştile ortodox – pe 18 aprilie, iar Paştile catolic a fost serbat pe 14 martie, adică cu o lună înainte de Paştile iudaic 104 .

Noi ştim deja, că din cauze de ordin astronomic în epoca de până la sfârşitul secolului VIII d. Hr. au fost cazuri, când Paştile iudeilor a coincis cu Paştile creştinilor. Dar niciodată nu s-a întâmplat, ca Paştile creştinilor să fie sărbătorit înaintea Paştelui iudeilor. Chiar şi quatrodecimanii, condamnaţi de Biserica Primară pentru sărbătorirea Paştelui întotdeauna cu evreii (adică întotdeauna pe 14 nisan), nu şi-au închipuit aşa ceva. De ce totuşi Biserica Romano-Catolică a recurs la aceasta? Biserica Ortodox ă a R ă s ă ritului a respectat hot ă r â rea Sinodului I Ecumenic de la Niceea , de ş i nu exist ă canon scris , iar textul hot ă r â rii Sinodului î n ceea ce prive ş te Sf . Paşti nu s-a păstrat până la noi. Încercările abaţilor Cesare Tondini de Quarenghi 105 şi Mémain 106 de a reabilita “slava” aşa-numitului “Document” grecesc, editat de cardinalul Pitra – au rămas neargumentate şi neautentice 107 .

Textul autentic al hotărârii Sinodului de la Niceea deja în secolul V nu era în arhiva Bisercii Constantinopolitane şi episcopul Constantinopolului Attic, menţionând în 419 despre “obseruatione paschae antiquum canonem” ( “vechiul canon despre sărbătorirea Paştelui” ), face referire directă la istoria bisericească, ca sursă a mărturiilor sale despre acest canon : “Haec de ecclesiastica historia necessario credimus inserenda” ( “Noi credem că aceasta este necesar de a lua din istoria bisericească” ) 108 . Apare întrebarea: a fost expusă în scris hotărârea Sinodului I Ecumenic referitoare la sărbătorirea Sf Paşti sau nu? Mărturii exacte despre conţinutul hotărârii soborniceşti s-au păstrat numai în: 1. Epistola Sinodului de la Niceea către Biserica Alexandriei “ Επειδή της του θεου χάριτος ” 109 . 2. Epistola împăratului Constantin cel Mare către toţi episcopii care n-au fost prezenţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea “ Ταις εκκλησίαις “ Πειραν λαβών ””. Sf. Împărat Constantin cel Mare în 325 scria din Niceea episcopilor: “Aici de asemenea s-a luat hotărâre despre ziua Sfintelor Paşti şi după părerea comună a fost primit ca mai bine să se sărbătorească aceasta de către toţi şi pretutindeni în aceeaşi zi … căci ce poate fi mai frumos şi mai cuviincios pentru noi, decât toţi după o unică rânduială şi în mod cunoscut, să sărbătorim negreşit această solemnă zi, în care am primit noi nădejdea învierii…

La acestea trebuie să adăugăm că în lucrul atât de important şi în săvârşirea slujbei atât de solemne este foarte necuviincois să fie neînţelegere. Mântuitorul ne-a lăsat o zi a izbăvirii noastre… Fie ca înţelepciunea sfinţeniei voastre să cugete cât e de nelăudabil şi necuviincios, ca în unele şi aceleaşi zile unii să postească, iar alţii să facă ospăţuri, şi după trecerea zilelor Paştelui, aceia să sărbătorească şi să se bucure de odihnă, iar aceştia să păstreze anumite posturi… De aceea cu înţelegere comună s-a hotărât – sfânta sărbătoare a Paştilor să se săvârşească de către toţi în una şi aceeaşi zi … Pentru mărturisirea comună de credinţă, mântuitoarea sărbătorire a Paştelui trebuia săvârşită de către toţi în acelaşi timp. De aceea a fost luată hotărâre comună şi întărită cu semnătura fiecăruia dintre cei prezenţi…” 110 . (evidenţierile aparţin autorului – I.M. ). 3.

În câteva rânduri din opera sfântului Atanasie cel Mare – Epistola ad Afros, n. 2.: “De a-l convoca [Sinodul] au îndemnat erezia ariană şi sărbătorirea Paştelui; pentru că [cei] din Siria, Cilicia, Mesopotamia erau în nepotrivire cu noi şi săvârşeau Paştile în acelaşi timp, în care ( καί τω καιρω , έν ώ ) [ L. Duchesne accentuiază, că Atanasie cel Mare nu spune: în aceeaşi zi, în care ( καί τη ήμέρα , έν ή ) 111 ] săvârşesc şi iudeii. Dar mulţămire Domnului! Cum în credinţă, aşa şi în sfânta sărbătoare s-a întărit [s-a făcut] înţelegere ( συμφωνία ). Şi aceasta a fost cauza [convocării] Sinodului în Niceea” 112 . 4. L a Sinodul de la Niceea a fost un acord al sfinţilor părinţi, a fost o decizie neformulată canonic, însă întipărită în Tradiţia Bisericii, în memoria creştină autentică.

Hotărârea aceasta nu s-a dat în formă de canon, ci sub forma unei scrisori care a fost adresată tuturor Bisericilor. Normele sinodului de la Niceea referitoare la data serbării Sf. Paşti s-au formulat canonic mai târziu prin Canonul 7 Apostoli c: “Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, va sărbători Sfânta Zi a Paştilor cu Iudeii ( μετά των ιουδαίων ) înaintea echinocţiului de Primăvară ( πρό τής εαρινή s η σμερίας ), să se caterisească.” 113 , şi prin Canonul 1 al Sinodului din Antiohia (341) , care se referă la “hotărârea sfântului şi marelui Sinod de la Niceea, care s-a întrunit în prezenţa prea evlaviosului şi de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin” .

Întrucât nu toţi s-au conformat hotărârii Sinodului I Ecumenic, părinţii Sinodului de la Antiohia prin canonul 1 au hotărât : “Toţi cei ce îndrăznesc să desfiinţeze hotărârea marelui şi Sfântului Sinod întrunit în Niceea în prezenţa evlaviosului şi de Dumnezeu prea iubitorului împărat Constantin, în privinţa sfintei sărbători a mântuitoarelor Paşti, să fie excomunicaţi şi lepădaţi din Biserică, dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă împotriva celor bine hotărâte, şi acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori presbiter ori diacon, va îndrăzni după hotărârea aceasta, să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Paştile cu evreii; Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte ca unul ce şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune şi de zăpăcire şi nu numai pe aceştia îi cateriseşte din slujbă, ci şi pe cei ce vor îndrăzni să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaşi sf. Canon şi preoţia lui Dumnezeu”. 114 . Acest canon al Sinodului din Antiohia este pentru noi cu atât mai important, cu cât el nu numai că interzice serbarea Paştelui odată cu iudeii, dar arată că o astfel de interdicţie a fost pronunţată şi de hotărârea Sinodului I Ecumenic. Pascalia este sistemul, după care Biserica Ortodoxă determină data serbării Sf. Paşti. Acest sistem este o parte componentă foarte importantă a calendarului bisericesc, a Tradiţiei Bisericii.

Pascalia acceptată de Biserică reprezintă o capodoperă a armoniei liturgice, ea fiind temelia calendarului nostru bisericesc, care foloseşte soarele şi luna într-o unitate echilibrată pentru anotimpuri, zile şi ani. Dificultăţile ce stau în calea acestui lucru sunt foarte simple, dar de neînlăturat. Ele au trecut însă neobservate şi continuă a fi neobservate de cea mai mare parte a celor care se ocupă de problema calendarului, ca şi de cea a datei Sf. Paşti.

E. Predtecenskii, unul dintre savanţii cercetători ai problemei calendarului, membru al Asociaţiei Astronomice Ruse la sfârşitul secolului XIX spunea, că “doar din epoca Renaşterii, printre alte probleme ştiinţifice, în Apus, au început să se ocupe şi de calculele datei Sf. Paşti. Din păcate, abia înţelegând structura canonului alexandrin, şi înţelegând-o, poate pe departe, cum trebuie, savanţii apuseni au vrut să devină reformatori şi încrezându-se în ei, s-au apucat să corecteze o lucrare foarte frumos realizată” 115 . Arhiepiscopul Serafim (Sobolev) în Referatul citit la Consfătuirea panortodoxă de la Moscova din 1948 menţiona că “apariţia reformei calendaristice a papei Grigorie al XIII-lea a fost determinată nu doar de lipsa unei înţelegeri şi asimilări de către savanţii apuseni a canonului alexandrin, cu metoda lui de calculare a datei Paştilor şi căderea ştiinţei în Răsărit, ci, mai ales, de necredinţa lor în Sfânta Biserică, mai exact, a necredinţei lor în faptul că în Ea, în Biserică, este viu şi lucrează Duhul Sfânt ca izvor al oricărui adevăr.

Dacă Biserica Romano-Catolică ar fi avut această credinţă, ea, în persoana papei şi savanţilor lui, n-ar fi supus schimbării regulile canonice aflate la baza Pascaliei noastre după stilul vechi, prin care Duhul Sfânt a exprimat un adevăr nesupus schimbării…” 116 . La aceste cuvinte aşi adăuga şi acel fapt de tristă amintire, că Biserica Romano-Catolică a înţeles greşit care organe în Biserică sunt competente de a exprima vocea şi mintea Ei sobornicească şi de a înfăptui reforme bisericeşti… Pentru noi, ortodocşii, acordul Părinţilor de la Sinodul I Ecumenic rămâne pentru totdeauna normă de neschimbat, pentru că glasul, puterea Bisericii şi însăşi Biserica luptătoare o formează sinodalitatea bisericească. Sfinţii părinţi (nu unul singur, ci toţi împreună, colegial ) luau orice decizie numai cu mintea îndreptată spre Dumnezeu, cu Dumnezeu nevăzut în mijlocul lor.

Niciodată nu vom putea admite afirmaţiile unor teologi, precum că “hotărârea în cauză a Sinodului I Ecumenic trebuie privită în lumina cinoştinţelor de geografie şi de astronomie pe care le-au putut avea oamenii la data respectivă şi ea nu trebuie transformată nicidecum într-o hotărâre cu caracter dogmatic sau luată sub inspiraţia Duhului Sfânt, ori socotită ca o expresie a infailibilităţii Bisericii. Ea este şi rămâne o hotărâre greşită, prin nedeplinătatea ei şi ca atare trebuie corectată sau îndreptată, pentru că nu pot fi corectate sau îndreptate legile naturii după ea, iar neputând fi corectate acestea, se înţelege că trebuie corectată însăşi hotărârea respectivă” 117 . Dar Răsăritul Ortodox atât timp cât va rămâne drept- măritor şi nu numai drept- credincios va păstra cu sfinţenie hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi va sărbători Învierea Domnului “aşa cum ne-au lăsat părinţii” , pentru că ei, fiind insuflaţi de Duhul lui Dumnezeu, “vorbeau ce le spunea Duhul lor” .

Din hotărârile canonice ale Bisericii Ortodoxe citate reiese clar că trebuie cu sfinţenie să le păstrăm neschimbate. De aceea canonul 21 al Sinodului din Gangra (340) spune: “…Şi scurt zis, dorim să se facă în Biserică toate cele predanisite de dumnezeieştile Scripturi şi de Predania Apostolică” 118 . Prin sfintele canoane vorbeşte Însuşi Dumnezeu Sfântul Duh, şi acest moment e cel mai important, pe care suntem obligaţi să nu-l uităm, sau să-l negăm, nesocotind cuvintele sfinţilor părinţi, căci hotărârile canonice, ca şi cele dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice au fost date în concordanţă cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…” (Fapte, 15, 28).